Ce nu ne omoara, ne deformeaza ?!?!

Bogdan Constanciuc

September 14, 2013

 

De multe ori am fost intrebat, cum reusesc  sa  “nu o ia razna” persoanele care lucreaza in acele domenii cu impact emotional ridicat, cu acces la episoade traumatice direct sau indirect, cu participarea la dramele oamenilor cu care interactioneaza zilnic in timpul serviciului?

Si aici ma gandesc la acei oameni care lucreaza in departamente de interventie ca: doctori in unitati primiri urgent, pompieri, descarcerarea, salvatori montani, psihiatrii, psihologi, asistenti sociali, personalul din centrele DGASPC-urilor,  s.a.m.d.

Astfel mi-am propus sa vorbesc despre relatia intre rana, trauma si disociere.

Orice rana produce o disociere a tesutului, practic cand ne taiem la mana apare o separare a tesutului, si indiferent cat de bine ingrijim rana, cicatricea tot ramane….

Cand vorbim de traume psiho-emotionale, facem referire la procesul in care sunt despartite emotiile constiente de cele inconstiente. Practic  apar fragmente de trairi din memorie sau intreruperi  in memoria de viata a persoanei si evenimentele traite de aceasta in cotidian. Trauma psihologica are aceiasi dinamica cu a ranei fizice.

Putem defini trauma ca fiind o amenintare importamnta la viata sau integritatea fizica a persoanei, copilului, partenerei sau oricarei persoane apropiate  sau relevante si este o experienta urmata de o frica intense care este perceputa ca o intrerupere a cotidianului, a unor activitati pe care anterior evenimentului le facea regulat.

Idea de neajutorare subiectiva – ce percepe individul din acest eveniment cu elemente traumatice…care sunt factorii de neajutorare pe care ii simte persoana ulterior acestui eveniment?

Exista habitoare la trauma….ce nu te omoara te intareste…..???  Sau te deformeaza?

Expunerea repetata  la acele tipuri de evenimente cu potential traumatic nu ne intaresc ci dimpotriva se descriu accentuari ale unor trasaturi traumatice de personalitate…cu risc.

Si daca tot suntem expusi datorita caracteristicilor profesionale cum ne putem apara?

In cazul acestor profesii apar acele filtre, acele aparari pe care profesionistul si le creeaza pentru a putea face fata situatiilor cu potential traumatic la care este expus. Iar una dintre acele aparari este disocierea. Chiar daca ar putea creea idea de detasare, de insensibilitate, de lipsa a emotiilor fata de evenimente  si persoanele implicate, disocierea il ajuta pe profesionist sa se concentreze pe situatie si sa ofere randament maxim.

Noi nu suntem facuti sa ne obisnuim la trauma.Suntem construiti sa nu ne habitam la trauma, deoarece cand avem de partea noastra hipervigilenta combinata cu disocierea dezvoltam un mecanism de supravietuire mult mai bun decat daca ne-am adapta emotional permanent, sau daca ne-am integra aceste emotii rezultate expunerii la trauma, vietii noastre zilnice.

Disocierea profesionistului si a persoanei expuse la trauma

Copingul normal este sa rationalizez, nu sa disociez daca vine vorba de evenimente obisnuite ale vietii zilnice. De exemplu  … daca astazi am intarziat la lucru, am sa fiu cel mult suparat pe mine ca nu am reusit sa ajung la timp.

Disocierea apare pe situatii  de adversitate extreme. Problema este ca in aceste profesii cu incarcatura foarte mare disocierea este aproape protectiva. Disocierea este raul cel mai mic, te ajuta sa fii efficient, sa ramai prezent. Daca ar fi sa ne gandim la o situatie in care suntem  hipervigilenti  si activati sau daca am fi vizitati minute in sir de imaginile traumelor pe care le intalnim, ce am alege? Nu ne putem adapta, nu putem sa trecem prin adversitatea fara sa avem o urma, sa pastram o amprenta a traumei.

Pentru profesiile de risc, mai sus enumerate, una dintre solutiile oferite este  posibilitatea de reflectare  a muncii si a activitatii pe model de suport psihologic, sa povestesti lucrurile, sa revi la o emotie si sa constientizezi ca multe comportamentele compensatorii pot fi legate de trauma.

De exemplul consumului de alcool este intalnit in cazul persoanelor care desfasoara activitati in zone de conflict, sau interventie in accidente ,  iar acest consum este un element compensator.

Practic constientizezi ca de fapt  tu ai niste comportamente secundare care calmeaza o componenta a relatiei tale cu trauma. In mod ideal ar fi ca atunci cand depasesti un nivel de suportabilitate pentru tine sau pentru ceilalti sa faci o reorientare profesionala- un schimb profesional. Nu suntem obisnuiti sa fim egali  cu trauma dar nici indiferenti, pentru ca prin indiferenta ajungem iar la disociere.

Cand persoana,  incepe sa se deformeze in relatia lui cu propria profesie are nevoie de o pauza. Chiar daca el nu o percepe explicit, spune ca se obisnuieste, si intra pe pilot automat emotional pana termina programul,  iar dupa  se deconecteaza pentru a revenii la viata privata. Chiar daca acestia vorbesc despre o deformare, nu conceptualizeaza  toate grozaviile ce li se intampla.

Cand disocierea devine un mecanism obisnuit ce ar trebui sa facem?

Primul pas este de a constientiza, de a produce o emotie acolo, de a te enerva pe tine sa incepi sa produci un plus de ingrijorare, sa incepi sa fortezi – ce emotie ar trebui sa simti in momentul acela sau, sa pornesti motorul emotiei din corp, incepand sa te gandesti “ cum arata o persoana care e usor enervata pe ea ca intarzie”? Pentru ca daca reusim sa constientizam momentul in care am pierdut accesul la emotii, inlocuim acel gol cu o emotie de enervare, care va mentine constient dorinta de a nu “intarzia”.

Putem concluziona ca, expunerea la trauma duce la reactii diferite in functie de fiecare individ, de semnificatia traumatica pe care acesta o acorda evenimentelor. Astfel orice experienta cu caracter traumatic cu sau fara o semnificatie traumatica data de persoana, va pastra o amprenta care il va deforma intr-o anumita masura.