Terapia ocupationala in psihologia clinica #1

Bogdan Constanciuc

January 20, 2013

Terapia ocupaţională este o metodă de tratament nemedicamentoasă care are un rol important în reabilitarea şi reinserţia socio-profesională a bolnavilor cu dizabilităţi funcţionale.

Viziunea integratoare asupra omului privit că fiinţă socială, ca entitate complexă bio-psiho-socială a determinat cerinţa metodologică pentru cuprinderea unitară a diferitelor forme de terapie în plan biologic, chimioterapic şi psihoterapic.

Dacă avem în vedere faptul că sensul oricărui demers terapeutic este de a restitui omului bolnav, pe lângă sănătatea fizică şi psihică şi condiţia psihosocială a normalităţii, înţelegem de ce metodele terapeutice complexe ar fi de neconceput fără terapiile sociale în care se încadrează ca elemente distincte terapia ocupaţională şi ergoterapia. Numai prin acţiunea lor complexă şi complementară se parcurge drumul necesar de la recuperarea fizică, biologică la reintegrarea socială şi profesională.

                Înţelesul sintagmei de terapie ocupaţională derivă din cuvintele care o compun:

ocupaţia reprezintă ideea de activitate în care te implici, te angajezi şi participi efectiv şi motivat;

Terapia înseamnă tratamentul unei boli, al unei dizabilităţi sau unui handicap.Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa direcţionării individului bolnav spre participarea la anumite activităţi pentru a-şi reface, întări sau îmbunătăţi performanţele, spre a facilita însuşirea acelor abilităţi şi funcţii care sunt necesare pentru adaptare şi productivitate şi diminuarea sau corectarea patologiei, pentru menţinerea stării de sănătate.

Problema fundamentală a terapiei ocupaţionale este de menţinere şi dezvoltare a capacităţilor, de a realiza satisfăcător pentru sine şi pentru alţii diverse activităţi şi de a învăţa să se controleze pe sine şi mediul înconjurător.

Obiectivele terapiei ocupaţionale constau într-un program ce vizează că finalitate creşterea încrederii în sine, creşterea independenţei în activitate a pacientului, reintegrarea în mediul familial, social şi profesional, deci a oferi pacientului condiţia psihosocială a normalităţii.

În sfera cerinţelor de bază a programelor de terapie ocupaţională se pot menţiona următoarele exigenţe:

necesitatea de a asigura un program activ prin ocuparea integrală a timpului bolnavului;

cuprinderea în programul de activitate a unor elemente de socio-terapie    într-un ansamblu armonios de acţiuni recuperatorii cu conţinut similar                             sarcinilor de muncă, cum ar fi ergoterapia, cult-terapia, meloterapia,            art-terapia.

Deoarece aceste activităţi se desfăşoară mai ales în grup – acesta având valenţe sanogenetice (de a induce sănătatea) – prin acestea se realizează extinderea sferei de relaţii interumane şi de interacţiune în grup, ceea ce constituie un deziderat menit să confere clientului echilibru, sentiment de independenţă şi libertate de acţiune, capacitate de iniţiativă. Aceasta presupune drept cerinţă diminuarea ponderii terapeut-pacient, a caracterului ei uneori autoritar şi amplificarea rolului grupului.

Istoria şi evoluţia terapiei ocupaţionale şi a ergoterapiei îşi găseşte rădăcinile în antichitatea greco-romană prehipocratică când se considera că exerciţiile fizice, masajul, băile, jocurile, sportul – acestea având şi un aspect social – eliberează spiritul de problemele bolii. Părerea se menţine şi se dezvoltă în evul mediu, accentuându-se ideea că exerciţiile moderate că şi munca uşoară, lejeră, sunt arme în arsenalul terapeutic şi în regulile generale de igienă.

În medicina modernă se relevă pregnant rolul terapiei ocupaţionale în reabilitarea socială şi restaurarea valorilor moraleRolul profesiei de practician al terapiei ocupaţionale este de a dezvolta însuşiri, calităţi şi abilităţi, beneficiarii fiind persoane care au întâmpinat probleme ale capacităţii de funcţionare în orice perioadă a dezvoltării individuale, fizice sau psihice.

 Spectrul de acţiune al terapiei ocupaţionale include probleme fizice, deci ale corpului, psihice – la bolnavii psihici fiind cognitive, psihologice şi psihosociale. Practicianul terapiei ocupaţionale învaţă principiile generale aplicabile tuturor acestor dizabilităţi.

Domeniul de aplicare şi activitate a practicianului de terapie ocupaţională este de la pediatrie până la secţiile de geriatrie, într-o paletă largă de metode ce variază de la o consultaţie unică până la cure de tratament, pe termen scurt până la reabilitarea şi ajustarea pe termen îndelungat.

 Personalul din Terapia ocupaţională activează în spitale, în clinici şi şcoli, acasă la pacient, în diverse servicii sociale, în închisori, în ultimul timp extinzându-se activitatea în ergonomie, în terapia susţinută de animale, etc.Practicianul de terapie ocupaţională lucrează cu pacienţi cu dizabilităţi fizice, psihice sau psihologice care pot fi rezultatul unui accident, a unei răniri, boli somatice sau psihice, a unei dereglări emoţionale, a unui conflict sau stări de stres, al unor întârzieri în dezvoltare sau al unor anomalii genetice. Beneficiarul practicianului de terapie ocupaţională poate fi un copil preşcolar cuprins într-un program de intervenţie preventivă (de exemplu copiii străzii) sau un copil cu probleme neuropsihice care frecventează o şcoală publică sau adolescenţii dintr-un centru de tratament antidrog sau un adult retardat mintal sau cu sechele motorii care a fost antrenat pentru a face o activitate productivă. Un client poate fi un om paralizat în urma unei leziuni a măduvei spinării că urmare a unui accident sau care a avut un atac cerebral, care trebuie să se obişnuiască să trăiască în propria casă, să-şi îngrijească familia, deşi o parte a corpului său nu mai funcţionează normal Calitatea vieţii la pacienţi – teorii din literatură

 Noţiunea de „calitate a vieţii“ este destul de recent abordată în domeniul sanătăţii şi implicit în cel al sanătăţii mintale. În afară de sensul său teoretic şi principal, considerarea calităţii vieţii implică şi evaluarea serviciilor medicale şi sociale de care poate beneficia bolnavul. De asemenea, calitatea vieţii reprezintă subiectul a numeroase cercetări, în încercarea de extindere a preocupării faţă de bolnav, dincolo de sfera serviciilor de îngrijire, susţinere şi stimulare a creativităţii. Se poate vorbi de aplicarea unor modele de calitate a vieţii. Acestea conduc de fapt, de la o intenţie de diversificare şi complexitate a asistenţei bolnavului psihic, la unele tendinţe non-convergente. Aplicarea simultană a unui model sociologic, psihologic, economic şi de promovare a sanătăţii fizice, în timp ce experienta personala a individului este satisfacatoare în termeni subiectivi, reprezintă un obiectiv greu de realizat. În ultimul deceniu a fost lansată şi utilizată destul de mult, noţiunea de „QUALITY“ care se referă la măsuratori ale intervenţiilor de specialitate în scopul influenţării calităţii vieţii. Utilizarea acestora însă, a fost supusă criticii datorită lipsei de obiectivitate şi de presupoziţii privind egalitatea şi considerarea individului (Hellemans, 1997).

Multitudinea de semnificaţii implicate în conceptul de calitate a vieţii se reflectă în numeroasele definiţii lansate în numai câţiva ani, din care ar fi destul de greu să selectăm ceea ce am putea considera noi că fiind relevant. De asemenea, putem remarca o serie de termeni utilizaţi preferenţial, cu intenţia de a deveni indicatori de evaluare. Dintre aceştia enumeram: „mulţumire“, „satisfacţie“, „fericire“, „dorinţe şi necesităţi de bază“ sau „comune“, „capacităţi“, „aptitudini“ sau „posibilităţi“. La acestea putem adăuga şi o noţiune mai controversată, aceea de „utilitate“, preferată însă în domeniul socio-economic. Această din urma noţiune se referă la modul în care mijloacele de care dispune individul devin folositoare şi de capacitatea acestuia de a le utiliza. Putem observa că termenul de „capacitate“ este adăugat nu numai pentru a defini nivelul de funcţionalitate a persoanei respective, ci şi pentru a indica existenţa libertăţii de alegere între diferite modalităţi de a trăi. O masură a calităţii vieţii poate fi corespunzatoare accesului persoanei în cauză, la o situaţie dorită de aceasta (Wallace şi Lieberman, 1995).

Mulţi termeni sunt folosiţi cu aceleaşi valenţe (de exemplu: calitatea vieţii, starea sănătăţii, calitatea vieţii prin măsurarea sănătăţii) pentru a discuta de efectele bolilor,cum ar fi artrita, la nivel de funcţionalitate şi stare de bine. La nivel mai larg calitatea vieţii nu se referă doar la statusul sănătăţii ci şi la factorii de mediu şi economici (de ex: venit, factori educaţionali) care o pot influenţa în mod substanţial. Astfel, diferite cadre conceptuale ghidează felul în care calitatea vieţii este definită şi masurată. De exemplu investigatorii interesaţi în evaluarea îngrijirii medicale tind să pună un accent mai mare pe dezvoltarea măsurilor decât pe starea generală de bine. În contrast, cei care operează dintr-o perspectivă a eticii medicale tind să dezvolte măsuri evaluând importanţa pe care un individ o acordă calităţii vieţii sale. Totuşi, când accentul cade pe efectul unei boli ori al unei afecţiuni medicale asupra sanătăţii sau stării de bine, ca percepută şi raportată de pacient, calitatea vieţii – relaţionată de sănătate – este considerată că fiind aspectul adecvat în vederea investigării. Calitatea vieţii masurată prin sănătate cuprinde stări emoţionale, fizice, sociale şi sentimente subiective ale stării de bine care reflectă evaluarea subiectivă a unui individ şi reacţia la boala lui.( Fallowfield LJ 1996)